„Nu înseamnă că nu simți. Poate însemna că nu poți traduce ce simți.”
Există oameni care pot spune cu ușurință: „sunt trist”, „mă simt respins”, „sunt furios”, „mi-e teamă” sau „sunt copleșit”. Pentru alții, experiența emoțională este mult mai greu de pus în cuvinte. Ei pot observa tensiune în corp, agitație, oboseală, presiune în piept, nod în gât, iritabilitate sau nevoia de a se retrage, dar atunci când sunt întrebați ce simt răspund: „nu știu”, „nimic”, „sunt doar obosit” sau „nu pot explica”. Această dificultate poartă numele de alexitimie.
Alexitimia nu înseamnă absența emoțiilor. Persoana poate trăi stări afective intense, uneori chiar foarte intense, dar îi este greu să le recunoască, să le diferențieze și să le descrie. Problema nu este neapărat lipsa emoției, ci dificultatea de a face trecerea de la o experiență internă difuză la o reprezentare mentală clară: „asta este anxietate”, „asta este rușine”, „asta este furie amestecată cu dezamăgire”.
Din punct de vedere clinic, alexitimia este considerată mai degrabă un construct psihologic și o trăsătură dimensională, nu un diagnostic psihiatric de sine stătător. Ea poate exista în grade diferite și poate fi prezentă atât la persoane fără o tulburare psihică, cât și în asociere cu diferite dificultăți emoționale sau psihiatrice. În mod clasic, conceptul include dificultatea de a identifica emoțiile, dificultatea de a le descrie verbal și o tendință către un stil de gândire orientat mai mult spre fapte, evenimente și elemente externe decât spre lumea interioară.
Una dintre cele mai importante caracteristici este confuzia dintre emoție și senzație corporală. Persoana poate spune că o „doare stomacul”, că „nu poate respira bine”, că „are ceva în piept” sau că „simte că fierbe”, fără să poată lega spontan aceste senzații de anxietate, frică, furie, tristețe sau rușine. Corpul transmite semnalul, dar mintea nu îl traduce întotdeauna într-un limbaj afectiv clar.
De aici poate apărea și o anumită formă de dezorientare internă. Dacă nu poți identifica exact ce simți, devine mai greu să înțelegi de ce ai nevoie. Este nevoie de apropiere sau de spațiu? De odihnă sau de protecție? De o conversație sau de o limită? De exprimarea furiei sau de recunoașterea unei pierderi? Uneori, persoana percepe doar faptul că „ceva nu este în regulă”, fără să poată preciza ce anume.
Această dificultate poate influența semnificativ relațiile. Un partener poate întreba: „Ce ai?”, iar răspunsul poate fi „nimic”, deși comportamentul indică iritare, tristețe sau retragere. Din exterior, acest lucru poate fi interpretat ca răceală, dezinteres sau lipsă de implicare. În realitate, persoana poate fi profund afectată, dar să nu aibă acces suficient la limbajul emoțional necesar pentru a comunica ceea ce se întâmplă.
Este important de subliniat că alexitimia nu este sinonimă cu lipsa empatiei și nici cu lipsa de sensibilitate. O persoană alexitimică poate suferi intens, se poate atașa profund și poate fi afectată de emoțiile celorlalți. Dificultatea apare mai ales în recunoașterea, diferențierea și exprimarea stărilor afective, nu neapărat în capacitatea de a avea relații sau de a simți.
Totodată, alexitimia nu trebuie confundată cu reprimarea emoțiilor. O persoană care își reprimă emoțiile poate să știe ce simte, dar să aleagă să nu exprime acel lucru sau să îl considere inacceptabil. În alexitimie, dificultatea apare mai devreme în proces: uneori persoana nu poate identifica suficient de clar emoția pentru a o putea exprima sau suprima conștient.
Nu este același lucru nici cu anhedonia. În anhedonie, problema principală este reducerea capacității de a simți plăcere. În alexitimie, emoțiile pot exista, inclusiv plăcerea, tristețea, furia sau frica, dar pot fi trăite ca stări greu de diferențiat și de conceptualizat.
Uneori, alexitimia poate fi evidentă în limbaj. Persoana poate descrie foarte detaliat ce s-a întâmplat, cine ce a spus, în ce ordine au avut loc evenimentele și ce consecințe au urmat, dar spune foarte puțin despre cum s-a simțit. Povestea este bogată în fapte și săracă în afect. Dacă este întrebată „și ce ai simțit atunci?”, poate reveni imediat la explicații: „era o situație complicată”, „nu avea logică”, „nu era momentul potrivit”. Nu neapărat pentru că evită răspunsul, ci pentru că limbajul emoțional este mai puțin accesibil.
În alte cazuri, persoana folosește termeni foarte generali: „bine”, „rău”, „stresat”, „nervos”. Diferențele dintre dezamăgire, rușine, teamă, neputință, gelozie, vinovăție sau singurătate pot rămâne neclare. Din acest motiv, trăirea emoțională poate părea uneori binară: fie „sunt ok”, fie „nu sunt ok”.
Din punct de vedere psihologic, această dificultate poate afecta reglarea emoțională. Este mai greu să reglezi ceva ce nu poți identifica. Dacă o persoană simte doar o activare internă intensă, fără să știe dacă este anxietate, furie sau tristețe, răspunsul comportamental poate deveni mai impulsiv sau mai puțin adaptat. Poate apărea retragerea, conflictul, consumul de alcool, mâncatul compulsiv, somatizarea sau alte strategii de reducere rapidă a disconfortului.
Alexitimia a fost descrisă în asociere cu mai multe tipuri de dificultăți psihologice și psihiatrice, inclusiv depresie, anxietate, tulburări legate de traumă, tulburări de alimentație, consum problematic de substanțe și unele particularități din spectrul autist. Totuși, asocierea nu înseamnă echivalență. Alexitimia nu este specifică unei singure tulburări și nu trebuie folosită ca explicație automată pentru orice dificultate emoțională.
De asemenea, nu toate persoanele cu autism sunt alexitimice și nu toate persoanele cu alexitimie se află pe spectrul autist. Cele două fenomene se pot suprapune, dar sunt conceptual distincte. Același principiu este valabil și pentru traumă, depresie sau anxietate: alexitimia poate apărea în aceste contexte, dar nu le definește.
O întrebare importantă este dacă alexitimia este o trăsătură stabilă sau poate apărea temporar. În practică, pot exista ambele situații. Unele persoane au avut încă din adolescență sau de la începutul vieții adulte dificultăți persistente în identificarea și verbalizarea emoțiilor. În alte cazuri, capacitatea de acces la lumea emoțională se poate reduce în perioade de stres sever, depresie, traumă sau suprasolicitare.
De aceea, evaluarea nu se limitează la întrebarea „poți vorbi despre emoții?”, ci urmărește și evoluția în timp. Este această dificultate prezentă de ani de zile? Apare doar în anumite relații? Se agravează în perioade de stres? Persoana poate identifica mai bine emoțiile altora decât propriile emoții? Are acces la senzațiile corporale, dar nu și la semnificația lor afectivă? Aceste detalii pot schimba înțelegerea clinică.
În evaluare poate fi utilizată și Toronto Alexithymia Scale (TAS-20), unul dintre cele mai cunoscute instrumente de screening pentru alexitimie. Un astfel de chestionar poate orienta explorarea, dar nu înlocuiește evaluarea clinică și nu stabilește, de unul singur, un diagnostic psihiatric.
Un element interesant este relația dintre alexitimie și interocepție, adică abilitatea de a percepe semnalele interne ale corpului. Unele persoane pot simți foarte intens modificările fiziologice, dar nu pot atribui corect semnificația lor emoțională. Altele pot avea dificultăți chiar în a observa aceste semnale. Din această perspectivă, procesarea emoțională presupune nu doar „a simți”, ci și a interpreta ceea ce corpul transmite.
În psihoterapie, lucrul cu alexitimia este de obicei gradual. Nu este foarte util să ceri insistent unei persoane „spune ce simți” dacă ea nu are încă acces clar la această informație. Mai eficient poate fi să se pornească de la indicii concrete: „Ce observi în corp?”, „Unde simți tensiunea?”, „Ce impuls ai?”, „Ce ai fi vrut să faci în acel moment?”, „Ce s-a schimbat după acea conversație?”. De la senzații și reacții se poate construi treptat vocabularul emoțional.
Uneori, terapeutul ajută persoana să diferențieze emoțiile apropiate. Furie sau frustrare? Teamă sau rușine? Tristețe sau singurătate? Vinovăție sau regret? În timp, această diferențiere poate deveni mai fină, iar experiența internă mai ușor de înțeles și de comunicat.
Este important și contextul relațional. O persoană care a crescut într-un mediu în care emoțiile erau ignorate, ridiculizate sau considerate „slăbiciune” poate învăța să acorde foarte puțină atenție propriilor stări afective. Uneori, problema nu este că emoțiile nu există, ci că nu au fost niciodată numite și validate suficient pentru a deveni ușor recognoscibile.
În alte familii, accentul poate fi pus aproape exclusiv pe comportament, performanță și rezolvarea problemelor: „Ce ai făcut?”, „Ce ai obținut?”, „Ce soluție există?”. Întrebarea „cum te-ai simțit?” poate lipsi aproape complet. În timp, persoana poate deveni foarte competentă în a analiza situații și foarte puțin obișnuită să observe dimensiunea lor emoțională.
Pentru unii oameni, acest stil poate funcționa ani de zile fără probleme evidente. Dificultățile apar mai ales în situații care necesită intimitate, auto-reflecție sau reglarea unor emoții complexe. Relațiile apropiate cer nu doar să știm ce gândim, ci și să putem comunica ce simțim.
În acest sens, alexitimia poate crea un paradox: persoana poate avea o viață emoțională bogată și, în același timp, să pară din exterior distantă sau excesiv de rațională. Poate fi afectată profund de o despărțire, dar să vorbească numai despre aspectele logistice. Poate fi anxioasă, dar să insiste că problema este doar insomnia. Poate fi furioasă, dar să descrie doar faptul că „situația este ineficientă”.
De aceea, formularea „nu simte nimic” este adesea prea simplistă. Mai corect ar fi uneori: simte, dar nu poate încă organiza acea experiență într-un limbaj emoțional suficient de clar.
Această diferență contează și pentru cei apropiați. Presiunea de tipul „spune odată ce ai” poate intensifica blocajul. O abordare mai utilă este uneori una concretă și răbdătoare: „Observ că ești mai retras”, „pare că situația te-a afectat”, „poate fi furie, teamă sau altceva?”. Scopul nu este de a pune emoții în locul celuilalt, ci de a crea un cadru în care acestea pot fi explorate.
În timp, creșterea conștientizării emoționale poate ajuta nu doar comunicarea, ci și luarea deciziilor. Emoțiile oferă informații despre nevoi, limite, pericole, pierderi și dorințe. Dacă accesul la aceste semnale este redus, persoana poate lua decizii aparent „raționale” care nu țin cont suficient de propriile nevoi afective.
Tratamentul nu urmărește transformarea unei persoane într-una permanent preocupată de propriile emoții și nici impunerea unui anumit stil de exprimare. Obiectivul este mai realist: creșterea capacității de a recunoaște ce se întâmplă în interior, de a diferenția emoțiile și de a le integra în gândire și relații.
Pentru unii oameni, acest proces începe cu un vocabular foarte simplu: „plăcut sau neplăcut?”, „tensiune sau relaxare?”, „vreau să mă apropii sau să mă îndepărtez?”. Ulterior pot apărea nuanțele: teamă, rușine, iritare, tristețe, dezamăgire, dor, gelozie, vulnerabilitate. Ceea ce înainte era doar „ceva rău” începe să capete formă.
Iar când o emoție capătă un nume, devine adesea mai ușor de înțeles.
Alexitimia nu înseamnă că o persoană este rece, indiferentă sau incapabilă să iubească. Poate însemna că legătura dintre corp, emoție, reprezentarea mentală și cuvânt este mai greu de construit.
Nu înseamnă neapărat că nu simți. Poate însemna că încă nu ai găsit limbajul prin care ceea ce simți să poată fi recunoscut și spus.
📞 Programează o consultație la Clinica Psiho-Somatică Confident
📍 Bistrița, Str. Mihai Eminescu nr. 1-4
📲 0752 561 852
🌐 Online: https://telemedica-timostabilizare.evotech-it.ro/timofei-muntean
📣 De ce să alegi Clinica Psiho-Somatică Confident?
- Experiență în tratamentul tulburărilor anxioase
- Terapie personalizată și suport empatic
- Consultații online și în cabinet
- Cadru sigur, profesionist, lipsit de stigmatizare